Am intrat într-o relație ca tu să nu fii nevoit s-o faci

Noii pufuleți cu surprize: pe lângă desertul făcut din mălai și sare, poți găsi o toxiinfecție alimentară în 2 din 10 pungi!

În ultimele zile redacția Agenția False Press (adică doar eu) s-a pus serios pe citit romane din perioada postbelică pentru a face un studiu comparativ între relațiile de cuplu de atunci și cele de acum. Ca surse de documentare am folosit cartea Jurnalul Aurorei Serafim, scrisă de Sidonia Drăgușanu, și povești auzite „de la un prieten”. Concluziile la care am ajuns în urma studiului sunt următoarele:

Mai întâi trebuie să menționez că în urmă cu 60-70 de ani nu existau atât de multe metode de comunicare câte există în prezent. La modă erau conversațiile față în față, scrisorile și telefoanele (fixe, care nici măcar nu aveau funcție de afișare identitate apelant). Cu toate astea, prin prisma studiilor, a activităților extracuriculare și/sau a serviciului, oamenii păreau să intre destul de ușor în contact unii cu alții.

Astăzi întreg peisajul comunicațiilor s-a schimbat. Aproape toate sunt telecomunicații – oamenii par să își vorbească tot mai rar față în față. Comunicarea în sine s-a schimbat extraordinar de mult: de la discuții despre Strauss (oricare dintre ei) s-a ajuns la discuții despre Gopo; de la o plimbare de mână pe stradă s-a trecut la like-uri pe rețelele sociale și nuduri (nicio legătură cu arta) în mesageria privată. Iar pe prietenul ăla care se știa cu mulți oameni și îți făcea cunoștință cu ei acum îl cheamă Tinder.

O să mă întrebați probabil dacă sunt și lucruri care au rămas la fel. Iar răspunsul este „da”, doar că acum poartă altă denumire. Astăzi nu se mai spune că ai un partener posesiv, ci că v-ați făcut cont comun pe rețelele sociale. Gelozia nu se mai manifestă (doar) prin verificarea scrisorilor și a traseelor partenerului, ci (și) prin intonarea pe un ton ridicat a imnului „dă-mi parola ta de Facebook” – la care se adăuga un „te-a văzut cutărescu”, transformat astăzi în „doar așa, preventiv”.

Multiculturalismul amoros (ca să nu zic poligamie) s-a transformat azi în „fire petrecăreață”. De asemenea, s-a convenit asupra renunțării la denumirea conspirativă „Club de desen” sau „Club de studiu”, așa că acum se numesc doar „cluburi”. Există în continuare diferențe/divergențe de opinie cu privire la cum să numești anumite lucruri și dacă acestea sunt sau nu dăunătoare unei ființe bănuite a avea conștiință, însă sunt de părere (atenție, opinie personală) că libertatea este tot mai greșit înțeleasă (la modul general, nu doar în cadrul subiectului de față).

Totuși, mai există dragoste adevărată? Dacă ar fi să mă iau după sfârșitul romanului mai sus menționat și după propriile creații literare, aș fi tentat să spun că da. Însă exteriorul vine cu nenumărate dovezi cu care să mă contrazică: singurul moment în care mai auzi serenade sub balcon este atunci când oprește vreun taximetrist în dreptul blocului tău; cele mai apreciate versuri de azi par a fi cele ale Domnului Splină (care mie îmi par venite chiar din zone adiacente acestui organ); și lista ar putea continua.

Însă aș prefera să mă opresc aici și să îmi provoc cititorul, în măsura în care mai posedă spirit competitiv, să-mi spună ce s-ar face dacă din momentul ăsta ar dispărea Whatsapp și/sau Instagram. Pe de altă parte, cred că eu ar trebui să mă întreb ce mă fac cu existența acestor aplicații, asta înainte de a mă întoarce în postbelicul din care, din ce în ce mai mult, simt că fac parte.

Articol cuplat la Spring SuperBlog 2019. Titlul a decis că nu dorește să aibă nicio legătură, reală sau aparentă, cu informațiile prezentate în acest material, poziționându-se paralel cu subiectul.