Oricât ar părea din titlu, acest articol nu este despre lucrurile pe care le poți vedea cel mai des în Spania – căpșune sau portocale, iar „La Cabine” nu se referă nici la vreun șantier de construcții și ale sale macarale. Dar mai bine să încep cu începutul.
Era foarte dimineață, sau cel puțin asta îmi spunea organismul meu. Mă aflam într-o cursă aeriană low cost către locul din care au venit în România unele dintre cele mai de preț lucruri – muzica latino, El Classico și telenovelele. Din partea din față a avionului se auzea un sforăit molcom, semn că acest zbor avea să fie unul lipsit de orice problemă. Apoi s-a oprit și sforăitul.
Avionul a început să facă plecăciuni spre pământ ca o mătanie închinată omenirii. Fumul păcii ieșea cuvios din ambele motoare, ceea ce îi uimea pe oameni peste măsură. Nimeni nu era panicat. Se cântau cântece vitejești, se desenau portrete și, undeva în spate, doi copii jucau tenis de masă. Apoi un negru intens a cuprins toată suflarea, de parcă timpul însuși luase pauză.
Nu știu cum am ajuns în Spania, însă simțeam oarecare urme de sfoară în jurul brațelor. Deschizând ochii, am văzut că era vorba de parașuta care mi se încolăcise în jurul lor. „Ce mai intrare!”, mi-am zis și am scos din buzunarul de la piept telefonul, apoi am pornit sistemul de poziționare globală pentru a vedea ce atracții sunt în zonă.
Eram la o aruncătură de ghiulea de tun de Sagrada Familia, așa că m-am adus acolo ca din pușcă. Am privit cu atenție clădirea impunătoare și am pășit în spațiul amplu și rece din interior. Pe tot parcursul vizitei m-am întrebat cum de ar putea locui aici măcar o persoană, nu mai spun o întreagă familie.
În acest loc am întâlnit un ghid. M-am bucurat, nu mai aveam să cotrobăi orbește străzile acestei țări uriașe. L-am întrebat ce să trec pe lista mea de vizitat. Îmi zice: „Port Aventura”. Îi zic: „Porți trening, crezi că eu nu te văd? Ba mai fac pariu și că ești român!”. Încearcă să-mi explice că-i parc de distracții, iar la final zice „Io no te-nțelego!”, ceea ce presupun că înseamnă că mi-a dat dreptate până la urmă.
M-am gândit să mă răcoresc cu puțină cultură și, instantaneu, îmi pică un pliant în mână. Citesc pe prima pagină fără să-l mai deschid, scris mare, „Muzeul Prado”. Ce bine! Dacă tot sunt aici am să iau și o pereche de pantofi pentru mine și o geantă pentru ea. Dar țeapă! Înăuntru erau doar tablouri. 9.000 de tablouri! Am amețit și am ieșit.
Am pășit pe o stradă lăturalnică, cu un semn pe care scria „Gran Via”. Atunci mi-am dat seama că nimeni dintre cei cu care fusesem în avion nu mă însoțea și nu aveam cu cine să beau un vin. Dar când m-am uitat mai atent nici nu am reușit să găsesc via. M-am uitat în lungul străzii, și era lungă, negăsind decât clădiri frumoase și cinematografe.
Tot rătăcind pe străzi am ajuns și la Puerta de Alcala. În sfârșit un lucru care seamănă cu numele pe care îl are. Mă rog, nu e ca poarta mea de la țară, ci are arcade înalte și frumos sculptate, cu figurine în vârf. Probabil că în zona asta nu existau nici hoți, iar proprietarul curții nu avea nici orătănii, că ar fi fugit lesne prin deschiderea acestei porți.
Am văzut în Spania și Arco de la Victoria. Era tot ca poarta de mai devreme, dar avea o singură arcadă, semn că nu toți oamenii de pe aici erau bogați. La fel ca la noi la țară, în București, unde au avut bani de o singură poartă. Și nici măcar nu e la intrare.
Am obosit tare mult plimbându-mă, așa că am zis să mai vizitez doar un obiectiv, apoi să mă odihnesc. Dar ce obiectiv am găsit! Palacio de Oriente, Casa Regală a Spaniei. Mă mir că am fost lăsat să intru, dar cică regele nu mai locuiește aici. Cred și eu; îmi imaginez ce înseamnă să plătești întreținerea pentru 3.400 de camere.
Aici m-am așezat pe un fotoliu și am simțit pentru prima dată în ziua de azi cât de uscat eram la față și tot praful pe care îl aveam în ochi. Am sunat un clopoțel și, într-o secundă, doi servitori au adus o fiolă de La Cabine Retinol așezată pe o pernă de catifea. De nerăbdare, am spart-o direct de frunte pentru a mă putea hidrata mai repede. Iar când domnișoarele de acolo au văzut că îmi curge un firișor de sânge au adus repede și o fiolă de La Cabine Vitamina C, ceea ce mi-a făcut poftă de portocale.
Vitaminizat, mi-am amintit de ce mă aflam acolo. Fix pentru asta! Eram în Spania pentru a putea testa produsele La Cabine chiar la ele acasă. Trebuia să fac și un vlog cu asta, însă nu-mi amintesc să fi avut o cameră la finalul zborului. Însă, în mod convenabil, îmi cam înregistrasem tot parcursul cu camera video a telefonului. M-am scuzat de la gazdele primitoare pentru a merge la un hotel și edita clipurile video pe care le înregistrasem.
M-am așezat în fotoliu și am conectat telefonul la laptop. Însă din toate filmările pe care le făcusem mai rămăsese doar una. Asta. Jur!
M-am panicat, m-am uitat în stânga și în dreapta, descumpănit. Mi-am stropit fața cu apă rece și am zăbovit puțin în fața oglinzii. Un licăr i-a străbătut suprafața, așa că am atins-o și parcă mi s-a lipit de deget. Nu, nu era murdară; parcă era vie. Moment în care apare cineva în oglindă și întinde mâinile deschise către mine. În una dintre ele avea o fiolă roșie, iar în cealaltă ținea o fiolă albastră.
– Deci mă aflu într-o simulare și dacă iau fiola albastră rămân captiv în viața mea normală, iar dacă o iau pe cea roșie voi putea vedea adevărul?
– Nu! Una este cu colagen, iar cealaltă cu acid hyaluronic. Pare că ai nevoie!
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2021 și întinerit cu gama de suplimente La Cabine de la Farmacia la Preț Mic, de unde am luat și imaginea și clipul video.