M-am trezit într-o zi cu gânduri rele în ceea ce privește pardoseala. Tot scârțâia și mi-am zis că dacă nu pot schimba fantomele din casă, atunci măcar să schimb suprafața pe care acestea se deplasează. Și nu voiam orice, de fapt îmi pusesem în gând să nu renunț până când nu am parchetul perfect.
Am stat pe gânduri în timp ce stăteam pe scaun și calculam aria cercului înscris în pătratul care era delimitat de pereții camerei mele. Iar rezultatul a fost „parchet masiv”. M-am dus în curtea din spate, unde aveam un stejar plantat de stră-stră-străbunicii… foștilor proprietari. Am pus mâna pe topor pentru că parchetul perfect nu se poate face doar uitându-te la lemn. Și, cum stăteam eu cu unealta în mână și cu fața spre casă, am văzut o figură pământie care făcea semne disperate să dau cu toporul mai jos. Am crezut că știa punctul slab al copacului și că vrea să mă ajute. Dar nu, se pare că nu voia să îl tai. Mi-am dat seama de asta atunci când i s-au înroșit ochii, a trecut prin fereastră (din fericire, fără să o spargă), a venit țintă la mine scoțând un sunet răgușit și mi-a turnat pepsi în paharul de cola. Așa spaimă nu mai trăisem niciodată, așa că am lăsat copacul în pace.
Dar eu tot voiam să-mi reamenajez pardoseala. De data asta m-am dus la o companie și am cumpărat 10 copaci întregi. M-am gândit că o să îmi ajungă pentru parchetul perfect pentru că „10” e un număr rotund, precum sunt și copacii. Mai trebuia doar să îi tai la dimensiuni și gata!
Dar cu ce să îi tai? Am dat fuga în bucătărie, m-am uitat lung la cuțite ca să văd care e mai trainic și mi-am pus pofta în cui. Apoi mi-am amintit că, în copilărie, părinții îmi cumpăraseră un set de traforaj. „Da, asta e ce îmi trebuie!”, mi-am zis. Atât de drag mi-a fost să fac singur această muncă încât nici nu mi-am dat seama când au trecut 6 luni.
Doar că bucățile ieșiseră un pic cam groase și nu prea se potriveau. Așa că am pus câte două bucăți una peste cealaltă și am început să sar pe ele, poate reușesc să le mai compresez un pic. Un vecin mă vede peste gard și mă întreabă ce fac. „Parchet stratificat, vecine!”, i-am răspuns mândru de mine. Moment în care a început să-mi răspundă arogant: „Păi nu așa se face!”. Și mi-a explicat cum să vorbesc cu cei de la Alma Parchet ca să îmi sugereze ceva potrivit pentru casa mea, apoi să-l poată livra numaidecât. Ceea ce am și făcut.
Doar că, în timp ce oamenii ăștia descărcau o frumusețe de parchet, fantoma stră-stră-străbunicului foștilor proprietari ai domeniului se încăierase cu un alt vecin care voia să dărâme buda din spatele casei. Și, fiind decedată de atât de mult timp, nu mai vedea chiar bine, așa că și-a luat avânt prea mult și a ajuns la mine, a uitat să se dematerializeze, m-a lovit și am văzut doar negru în fața ochilor…
… și când m-am trezit era dimineață. Soarele lucea în vesela ce sta tristă în chiuvetă aștepând s-o curăț, păsărele șușoteau în copaci despre beția din ultima seară, iar un alt vecin se certa cu fantoma pentru că voia să dărâme un perete pentru a face un fel de terasă. Când m-am trezit era dimineață și parchetul perfect era gata montat.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2021 și Alma Parchet.