Eu am ajuns să nu mai suport proverbele românești. Știi de ce? Pentru că niciodată nu este adevărat ceea ce se spune în ele. Ideea asta se zvârcolea în mintea mea de ceva vreme, însă am ajuns să o conștientizez după situația următoare:
Trebuia să ajung la primărie ca să văd ce pași trebuie să parcurg ca să îmi schimb buletinul. Cobor din bloc și mă întâlnesc cu cel mai mare critic al meu, mama.
– Te-ai gătit la patru ace? mă întreabă ea.
– Nu, zic eu. M-am gătit la croitoria lui nea Mircea, cea din blocul vecin. Și nici nu m-am gătit cine știe ce, doar mânecile le-am scurtat puțin.
– Nu, mă. Așa se spune când te îmbraci elegant ca acum, că zilele trecute când erai în blugii ăia albi și cămașa aia albă arătai de zici că erai luat de pe câmp!
– Bine, mă mamă, când ai văzut tu vreodată pe câmp un om îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni albi?
Iar mama a făcut cum face de obicei când vrea să scape de mine: – Ia mai lasă-mă cu prostiile tale!
Așa că mi-am văzut mai departe de drum și m-am dus unde aveam treabă, adică la primărie. Acolo am început să mă uit pe o hârtie care explica procedura pe care aveam s-o urmez și îmi notam câte ceva. Moment în care un domn ursuz apare lângă mine:
– Ce-i, dom’le, nu ai mai văzut litere? Ce te uiți ca vițelul la poarta nouă?
Întrebarea asta din urmă mi-a aprins un pic instinctele de detectiv. Norocul face că bunicii mei de la țară aveau vacă, iar aceasta urma să fete. Le-am făcut o vizită.
– Ia zi, bunico, când fată vaca aia?
– A fătat acum două săptămâni.
– Perfect! E vițică sau vițel?
– Vițel.
Am rugat-o să aducă puțin vițelul la poartă. L-am pus în fața porții și l-am observat. Animalul, nimic, nu schița niciun gest.
– Mulțumesc! Poți să îl duci înapoi, îi zic bunică-mii, apoi mă bag în seamă cu tata.
– Am văzut că poarta noastră e veche și cam scârțâie. Facem și noi una nouă?
– Da, zice tata. Voiam de ceva vreme s-o fac, dar nu avea cine să mă ajute.
Așa că l-am ajutat pe tata să facă o poartă nouă: el aducea materialele și sculele, eu îi dădeam glume la mână, să mă simt și eu util. După ce a montat noua poartă, o rog pe bunică să aducă din nou vițelul. Îl pun în fața porții și îl observ: animalul, nimic, nu schița niciun gest.
– Am înțeles! am exclamat satisfăcut.
Apoi m-am întors la oraș pentru că, între timp, trebuia să îmi ridic noul buletin. De asemenea, trebuia să mă interesez și de actele care i-ar fi trebuit unui prieten pentru pașaport. Doar că, în timp ce citeam eu pe o foaie și îmi luam notițe, apare omul acela ursuz și mă întreabă:
– Ce-i, dom’le, nu ai mai văzut litere? Ce te uiți ca vițelul la poarta nouă?
– Dar dumneavoastră știți cum se uită vițelul la poarta nouă? întreb eu sigur pe mine.
– Nu. Cum?
– Exact ca la aia veche!
Moment în care omul a pornit o serie de măscări acompaniate de cruci: „Doamne iartă-mă, de unde l-ai adus și pe ăsta?!”. Iar eu nu înțelegeam pentru că eram destul de sigur că acel om nu a făcut niciun efort pentru a testa această zicală, lucru pe care eu îl făcusem.
Însă cât timp stăteam eu acolo, mai apare un om, parcă tot pus pe harță:
– Hai băiete odată, că mai suntem și alții la rând! Nu te mai uita ca mâța-n calendar!
– Nu mă provoca! am spus eu mai mult pentru mine și am plecat.
Am plecat tot la țară, la bunici, pentru că ei au o pisica din aia, genul care intră în casă și stă pe fotoliu, lângă andrele, de zici că ea lucrează, dar doar atunci când nu te uiți tu. Și, tot când nu te uiți tu, stă cu ochelarii pe nas și citește. Ideea mea era să urmăresc pisica asta până când se uită în calendar, ca să văd cum face. Vreo două zile am pândit-o, însă cumva nu am reușit s-o prind asupra faptului. Așa că am zis că în dimineața următoare o iau din somn și o pun în fața calendarului ca să văd cum se uită în el.
A venit dimineața, am încercat să mă apropii tiptil de pisică, dar aceasta m-a simțit și a luat-o la fugă. Am alergat-o vreo 2-3 ore, însă nu am reușit s-o prind. Așa că am concluzionat: mâța nu se uită în calendar, ea pur și simplu știe în ce zi suntem!
Obosit de atâta fugă, am zis să merg un pic pe câmp, să mă relaxez și să văd cum mai sunt recoltele. Am și eu un metru de grău și unul de porumb, pentru o pâine și o mămăligă dacă nu se fac astea din supermarketuri. Și cum mergeam eu așa printre lanuri, la ceva distanță văd un om. Era îmbrăcat în cămașă și blugi de aceeași culoare, albe. Când m-a văzut a grăbit pasul, așa că am făcut și eu același lucru. Când m-am apropiat un pic mai mult, am mai înțeles un proverb. Era tata!
(fotografie de la Catalin Apostol via Unsplash)