Pentru cine nu știe, mie îmi place foarte mult limba noastră, limba română: o apăr atunci când e schingiuită, dar încerc și să o îmbunătățesc pe alocuri. Îmi place să cred că sunt un mic lingvist și mă întreb deseori cum au apărut unele cuvinte. De exemplu, mă gândeam într-o noapte în care nu aveam somn cum au apărut primele cuvinte la noi, atunci când nu aveam denumiri pentru nimic.
Din păcate, România nu este izvorul civilizației, așa cum visează și afirmă mulți. Asta înseamnă că civilizația a fost adusă aici de către cineva din afară. Probabil cu forța. Îmi imaginez un englez care vine și îi dă unei femei o sticlă de ulei și spune:
– Uite, ăsta e „oil”!
– Ce-ai spus, maică?
– OIL!
– Aaa, oloi! Da, maică, dă încoace că e bun pentru candelă.
Apoi vine francezul cu o găleată și spune:
– Aici avem „eau”!
– (la care femeia, fără să aibă un cuvânt care să denumească respectiva substanță, răspunde) Aaa, apă!
Apoi englezul, arătând spre picior, spune „foot”. Iar soțul femeii zice „Fă, dă-te o țâră mai departe, că ăsta vrea să ne fută picioarele. Are fetișuri d-alea…”
Limba noastră având acum asemenea cuvinte elaborate, Ion și Maria (numele nu sunt exacte, doar mă ajută să spun povestea) au creat prima universitate. „Uni” pentru că, la fel ca astăzi, doar unii aveau acces la studii; „vers” pentru că, beneficiind de posesia noilor cuvinte, țăranii au început să se creadă poeți; și „itate”, un sufix ales arbitrar pentru a-i da vorbitorului un aer și mai accentuat de intelectualitate.
Din când în când, îl puteai auzi pe Ion strigând din bucătărie:
– Mărie, adu un recipient din material silicos în care se află legume preparate termic și păstrate în culturi acetice!
– Ce vrei, Ioane?
– Murături, fă!
Ba, uneori, badea Gheorghe din satul vecin trece pe lângă mesele bibliotecii. Câteodată intră în vorbă cu Ion:
– Ce e aici, vecine?
– Ce să fie, Gheorghe? Universitate!
– (Gheorghe bâlbâie un cuvânt inventat pentru a nu părea ignorant sau neștiutor) Și ce hippopotomonstrosesquippedaliofobie mai e și asta?
– (Ion, improvizând pentru a nu se lăsa mai prejos) Teama de cuvinte lungi!
După o vreme au apărut și nemții. Au venit cu o foaie mare de hârtie pe care era desenată o clădire înaltă, impunătoare, cu ferestre largi. Sub construcție era scris cu font Comic Sans „Das Krankenhaus”. Românul, neavând denumire pentru lucrul respectiv, exclamă lejer „Aaa, spital!”; și ca să îl deosebească de celelalte instituții, care nu existau încă, în vârf i-au pus un plus mare și roșu.
Aici trebuie să fac o mică paranteză. A mai observat cineva că, dacă e să ne luăm după logica jocurilor video, farmaciile, fiind reprezentate deseori prin nuanțe de verde, îți dau puncte la viață, iar spitalele, folosind nuanțe de roșu, îți scad din viață? Așa că trebuie să fim foarte atenți unde ajungem când avem probleme de sănătate! Închid paranteza.
Văzând ce vocabular frumos a căpătat limba noastră datorită străinilor, Ion o roagă pe Maria să adune la un loc toate cuvintele și să facă o carte cu acestea pe care să o dăruiască. Ea a făcut o listă, marcând separat darurile lingvistice ale francezilor, englezilor, germanilor, grecilor etc. Apoi și-a dat seama că lucrarea nu este tocmai completă:
– Gheorghe, nu ar fi frumos să dăm și noi ceva înapoi, măcar un cuvânt, în semn de apreciere pentru aceste daruri neprețuite?
– Mărie, mi-e greu să spun asta, dar ai dreptate! Scrie așa: DOR…
(fotografie principală de la Lena De Fanti via Unsplash, modificată de mine)